Dincolo de poezii şi de scenă, l-am cunoscut din amintirile fabuloase ale lui Ovidiu Ioaniţoaia, cel care lucrase 14 ani cu Adrian Păunescu, la “Flacăra”, din 1972 şi pînă în 1985. O mie şi una de ediţii de ziar închise cu aceste poveşti.

Cum îl povesteşte Ioaniţoaia
Ioaniţoaia descrie “Flacăra” ca o revistă făcută după regulile presei moderne, minus factorul regimului şi al cenzurii, desigur. Poveştile lui infinite atestă un Păunescu savuros, strălucitor ca inteligenţă, “un actor uluitor”, despot pasional de redacţie şi de destine, gata să ajute cazurile care-l emoţionau şi imposibil de oprit atunci cînd năvălea pentru a solicita laude, favoruri şi recunoştinţă.

Flacăra, brand multimedia
Într-una din serile trecute, urmărind filmul Cenaclului Flacăra la B1TV, am avut un flash. “Flacăra” a fost primul brand transmedia sau multimedia al presei noastre. Cu 30 de ani înainte ca termenul să devină modă, Păunescu făcea presă scrisă, concerte eveniment, emisiune săptămînală la radio, transmisii TV şi filme documentare. Plus interacţiune cu publicul prin bileţelele sală-scenă, precursoarele mess-ului de azi. Toate sub acelaşi nume: Flacăra. Acum trei decenii!
L-am întîlnit de cîteva ori în redacţiile la care am lucrat sau în emisiuni TV. Ultima oară, acum un an şi ceva, înainte de a afla că e bolnav. Era la Realitatea TV, în studioul Andreeei Creţulescu, acolo unde a apărut prima oară Monica Ridzi de la declanşarea investigaţiei Gazetei.

Contrastul dintre un ministru de firmă şi un bărbat ponosit
Am ajuns pe platou cu cîteva minute înainte de emisie. Păunescu stătea la 30 de cm în stînga Monicăi Ridzi. I-am privit cu ochii de reporter şi nu voi uita niciodată ce-am simţit. Scenografia destinului aşezase pe scaune alăturate două generaţii diferite ca două rase extraterestre.

Doamna ministru era tînără, puternică, bine îmbrăcată, “prietenă cu fata preşedintelui”, stea în urcare a unei Românii din care Adrian Păunescu se retrăgea, pierzător în alegeri, colaborator al cîtorva ziare şi bărbat abia încăpînd în dreptunghiul al unui un scaun ca de bucătărie. Tociţi în şpiţ, pantofii negri erau contemporanii versurilor sale de debut.

Începutul
Habar n-avea de subiectul “2 Mai”. Puţină lume ştia atunci. Ştiri politice vîndute de televiziuni, scenă de zeci de mii de euro, mărunţişuri, pe bune mărunţişuri… Chiar înainte de emisie, cînd în regie începuse numărătoarea inversă, o auzeam în casca realizatoarei, a schimbat cîteva cuvinte de politeţe cu ministrul de lîngă el.

Apoi a început emisiunea. Nu era stăpînit de nici o prejudecată, ba chiar aş putea spune că agresivitatea mea îl contraria. De cîteva ori a dat să o acroşeze blînd pe şefa sportului. Ea i-a retezat-o fără ca măcar să-l privească, aşa cum ignori un tip cu tricou decolorat care vrea să te întrebe ceva pe stradă. Păunescu n-o preocupa, era un “fost”, eventual ziaristul din faţă o enerva.

Muşchii feţei lui
Ştiam de la directorul Gazetei că e un polemist devastator. Ştiam şi aşteptam. Pentru că simţeam că e o chestiune de secvenţe pînă cînd va izbucni, enervat de explicaţii oficiale sterile şi superioare. În puteam surprinde pe amîndoi din aceeaşi privire, atît erau de apropiaţi şi de străini, şi nu voi uita. N-am cum să uit.

Tînăra impecabilă lucea tot mai mult sub razele propriei admiraţii, “noi sîntem de aceeaşi generaţie, n-ar trebui să ne atacăm”, îmi spunea ea, iar bărbatul mătăhălos cu barbă, cu aproape 40 de ani mai în vîrstă, îşi mişca rigid muşchii feţei, numărînd în gînd dezacordurile ministrului.

N-am cum să uit, e o scenă memorabilă. El, revolutul, el, colaboraţionistul ceauşist, el, bătrînul liric, el trăise, văzuse, citise şi înţelesese din viaţa asta, din comunism şi din democraţie, din slăbiciunile umane, mai mult decît îşi imaginase vreodată silueta în taior de lîngă, siluetă care continua să-l expedieze, aşa cum merita vasăzică, el, un tip depăşit.

Limba română, dulce şi carnivoră
La un moment dat, Păunescu a izbucnit. Rememorînd, simt încă senzaţia plasată undeva între ruşine pentru că ministrul nu înţelegea, şi strădania, ca la o oră de clasă în “generală”, să nu te buşească rîsul, în faţa revărsării de ironie, de idei, de limbă română carnivoră cu cei care nu-i pot ţine piept.

Era  crud, era rugător, era de nestăvilit.
Cerea “un pic de înţelegere, doamnă, pentru întrebările oamenilor”, vorbea despre “criza care se simte deja”, acuza “în numele unui bun simţ care v-a părăsit de atîta putere repede dobîndită”. Tipul se dezlănţuise, era jale!

Atunci am înţeles
A salvat-o publicitatea. In off, ministrul a protestat, indignată şi neatins superioară. Se clătina logic, fără să-şi dea seama. La care Păunescu a rostit o replică pe care publicul n-a prins-o live şi pe care o redau în toată sentenţiozitatea ei brutală. “Doamnă, a spus el, aplecîndu-se către Monica Ridzi cu jumătate de corp, era suficient!, doamnă, ca să vă certaţi cu mine, trebuie să existaţi!”.

Dintr-o dată, el nu mai era prăbuşit sub ani, iar ea nu ma strălucea. Atunci am simţit că, indiferent de cine, ce şi cît o va sprijini, şefa sportului va cădea şi că, ceea ce noi abia începusem să bănuim cu documentele în faţă, bătrînul poet înţelesese urmărind pe sub gene încăierarea dintre cîteva subiecte şi predicate.

Sursa:http://www.tolo.ro/2010/11/03/paunescu-numarind-predicate/

PS: Multa sanatate si noroc in aceste clipe Paunescu Adrian !